"Intotdeauna m-am intrebat de ce pasarile stau intr-un loc cand pot calatori oriunde in lume!? Apoi m-am intrebat si pe mine acelasi lucru"

Ce spuneam ca imi place sa mai fac? Ah, sa vorbesc limbi straine si sa socializez cu oamenii, sa fiu printre ei. Hai sa nu fiu ipocrita, partial fac ce imi place. Vorbesc cu clienti din toata lumea, in engleza, franceza sau spaniola.Am grija ce spun, pentru ca frazele sunt prestabilite de oameni cu functii inalte si salarii groase. Ei stiu mai bine. Clientul nostru, stapanul nostru. Trebuie periat, lingusit, sarutat pe talpi si in posterior si facut sa se simta centrul buricos al pamantului. Vorbim la telefon sau pe mail. Cam 80-100 de persoane diferite in fiecare zi, din toate colturile lumii. Ma cheama Sophie, nume international, caci nu imi puteam folosi numele real. 'Crina'  e greu de pronuntat si nu e "user-friendly", nici "customer-oriented", cuvinte cheie in corporatii.

Lucram pe un salariu cat 2 nopti la Hilton in Paris, de luni pana vineri si cateodata in weekend. Faceam mai bine de o ora pana acasa, ma trezeam la 6 dimineata si ajungeam inapoi la 6 seara. Timpul liber nu era mult si nici intrebuintat de cuviinta. Uneori veneam direct acasa, sa gatesc sau sa fac curat sau doar sa lenevesc la serialele preferate, alteori mai zaboveam prin oras, imi clateam ochii cu haine pe care nu mi le permiteam sau ma intalneam cu cate o prietena sa ne plangem vietile triste si fara de sens. Era mereu o competitie de cine o duce mai rau si care trebuie compatimita mai tare, iar spre final incercam sa ducem conversatia intr-un sens pozitiv, cu intrebarea retorica si vesnic fara raspuns "ce facem cu vietile noastre?"

Stiam ca pot mai mult si voiam mai mult. Ma simteam prinsa in planul de viata pe care altcineva l-a facut pentru mine: fa o facultate, ia-ti un job, plateste toata viata rata la casa. Munceam ca sa traiesc si traiam ca sa muncesc. Fix asta era: banii nu se ajungeau decat pentru supravietuire si timpul nu se ajungea decat pentru munca. Devenisem tot ceea ce speram sa nu devin vreodata: un sclav corporatist, maleabil si ignorant, intrat intr-o stare de lamentare din care nu stia cum sa se ridice. 

Aveam 25 de ani si proasta nu eram deloc. Luasem bacul prima pe liceu si intrasem tot prima la facultate. Ai mei au plans de fericire si de mandrie si am sperat sa ii pot face mereu la fel de mandri. In facultate nu ma mentinusem prima, dar eram mereu printre primii 5. Nu ma omoram cu invatatul, pentru ca prindeam din zbor si ingrasam porcul in ajun. Imi gaseam motivatia sa invat doar in ziua de dinaintea examenului si petreceam toata noaptea invatand. Studentul tipic, nu zic ca sunt speciala. Si ma gandesc, acum, oare ce moment critic astept ca sa imi gasesc impulsul? Impulsul sa ma ridic, sa fac ceea ce stiu ca pot sa fac. 

Nu stiu. Parca nu mai stiu nimic.

Vizitasem cateva tari pana acum prin programe de voluntariat. Am accesat o aplicatie de telefon in care selectezi pe harta lumii orasele pe care le-ai vizitat si aplicatia iti spune cat la suta din lume ai vazut. Rezultatul? 3%. Un jalnic 3 la suta. "Intotdeauna m-am intrebat de ce pasarile stau intr-un loc cand pot calatori oriunde in lume!? Apoi m-am intrebat si pe mine acelasi lucru" spune Harun Yahya. Cat se poate de adevarat! Ce ma tine in loc atunci?