"Intotdeauna m-am intrebat de ce pasarile stau intr-un loc cand pot calatori oriunde in lume!? Apoi m-am intrebat si pe mine acelasi lucru"

Ce spuneam ca imi place sa mai fac? Ah, sa vorbesc limbi straine si sa socializez cu oamenii, sa fiu printre ei. Hai sa nu fiu ipocrita, partial fac ce imi place. Vorbesc cu clienti din toata lumea, in engleza, franceza sau spaniola.Am grija ce spun, pentru ca frazele sunt prestabilite de oameni cu functii inalte si salarii groase. Ei stiu mai bine. Clientul nostru, stapanul nostru. Trebuie periat, lingusit, sarutat pe talpi si in posterior si facut sa se simta centrul buricos al pamantului. Vorbim la telefon sau pe mail. Cam 80-100 de persoane diferite in fiecare zi, din toate colturile lumii. Ma cheama Sophie, nume international, caci nu imi puteam folosi numele real. 'Crina'  e greu de pronuntat si nu e "user-friendly", nici "customer-oriented", cuvinte cheie in corporatii.

Lucram pe un salariu cat 2 nopti la Hilton in Paris, de luni pana vineri si cateodata in weekend. Faceam mai bine de o ora pana acasa, ma trezeam la 6 dimineata si ajungeam inapoi la 6 seara. Timpul liber nu era mult si nici intrebuintat de cuviinta. Uneori veneam direct acasa, sa gatesc sau sa fac curat sau doar sa lenevesc la serialele preferate, alteori mai zaboveam prin oras, imi clateam ochii cu haine pe care nu mi le permiteam sau ma intalneam cu cate o prietena sa ne plangem vietile triste si fara de sens. Era mereu o competitie de cine o duce mai rau si care trebuie compatimita mai tare, iar spre final incercam sa ducem conversatia intr-un sens pozitiv, cu intrebarea retorica si vesnic fara raspuns "ce facem cu vietile noastre?"

Stiam ca pot mai mult si voiam mai mult. Ma simteam prinsa in planul de viata pe care altcineva l-a facut pentru mine: fa o facultate, ia-ti un job, plateste toata viata rata la casa. Munceam ca sa traiesc si traiam ca sa muncesc. Fix asta era: banii nu se ajungeau decat pentru supravietuire si timpul nu se ajungea decat pentru munca. Devenisem tot ceea ce speram sa nu devin vreodata: un sclav corporatist, maleabil si ignorant, intrat intr-o stare de lamentare din care nu stia cum sa se ridice. 

Aveam 25 de ani si proasta nu eram deloc. Luasem bacul prima pe liceu si intrasem tot prima la facultate. Ai mei au plans de fericire si de mandrie si am sperat sa ii pot face mereu la fel de mandri. In facultate nu ma mentinusem prima, dar eram mereu printre primii 5. Nu ma omoram cu invatatul, pentru ca prindeam din zbor si ingrasam porcul in ajun. Imi gaseam motivatia sa invat doar in ziua de dinaintea examenului si petreceam toata noaptea invatand. Studentul tipic, nu zic ca sunt speciala. Si ma gandesc, acum, oare ce moment critic astept ca sa imi gasesc impulsul? Impulsul sa ma ridic, sa fac ceea ce stiu ca pot sa fac. 

Nu stiu. Parca nu mai stiu nimic.

Vizitasem cateva tari pana acum prin programe de voluntariat. Am accesat o aplicatie de telefon in care selectezi pe harta lumii orasele pe care le-ai vizitat si aplicatia iti spune cat la suta din lume ai vazut. Rezultatul? 3%. Un jalnic 3 la suta. "Intotdeauna m-am intrebat de ce pasarile stau intr-un loc cand pot calatori oriunde in lume!? Apoi m-am intrebat si pe mine acelasi lucru" spune Harun Yahya. Cat se poate de adevarat! Ce ma tine in loc atunci?

Inceputul

- Si? Ce vrei sa faci pe viitor? Cam pe unde te vezi? ma intreba dna Antonovici.

Luasem o pauza de la invatat si savuram cornulete cu gem proaspet scoase din cuptor. Imi amintesc si acum momentul. Ma uitam in pamant, rusinata ca la 17 ani nu stiu raspunsul la intrebare. Nu ma puteam gandi la nimic. Ce stiu eu sa fac? La ce ma pricep? In copilarie aveam replica, desi era de fiecare data un alt raspuns: profesoara- ca mama, avocata sau jurnalista,  vanzatoare, ingrijitoare de animale, alegerea era mereu alta. Acum taceam. Nu puteam decat sa fredonez in gand melodia auzita la radio de dimineata. "Vino, iubite, sa te sarut/ Haide vino macar un minut". Melodie de rahat! Zgomot, nu muzica, dar stii cum e...fix astea iti rasuna in cap toata ziua si te trezesti mormaind versuri pe care nici nu stiai ca le-ai memorat. 

- Macar spune-mi ce iti place, insista dna profesoara, vazandu-mi ezitarea.

Pufu torcea la picioarele mele si mi s-a parut ca mi-a facut cu ochiul in semn de complicitate. Dna Antonovici era vaduva, fara copii, si crestea 6 pisici intr-un apartament cu 2 camere. In fiecare sambata faceam meditatii la limba engleza. Imi facea mereu placere, caci doamna era una dintre cele mai blande persoane pe care le intalnisem pana atunci si draga de ea, de fiecare data ma astepta cu prajituri calde.

- Imi place sa calatoresc, i-am spus intr-un final. As vrea sa vad lumea, nu imi vad viata intr-un birou. Sunt un spirit liber. Imi place sa calatoresc, sa vorbesc limbi straine, si sa socializez, sa fiu printre oameni. 

Imi zambi cald.

- Stiu jobul ideal pentru tine. Fa-te stewardesa! raspunse doamna.

Stewardesa? Stewardesa! Nici nu stiam exact ce presupune, insa suna occidental. Suna bine. Dupa cateva cercetari pe internet, eram hotarata! Stewardesa ma fac!

Au trecut 8 ani de atunci si inca imi amintesc perfect momentul. De 5 ani lucrez la birou, tintuita pe un scaun timp de 9 ore. Spiritul meu liber plecase undeva, in lume, in cautarea unei gazde mai bune, iar eu, ramasa singura, simteam cum mor incetul cu incetul.

Nu calatoream in lume, insa lucram pentru oameni care faceau asta. Rezervari de hotel. Noi ajutam clientii sa ajunga la destinatiile de vis, dintr-un birou cu vedere la camp, ghena de gunoi si cladiri in constructii. Printre mailuri si telefoane, mai aruncam un ochi la peretele din fata mea. Acolo, pe un panou de trei ori cat mine, doi indragostiti savurau un platou de fructe, la apus de soare, intr-un 'baldavis' pe malul marii. 

Vindem vise si ne stingem cate putin, de invidie si de regret, ca altii au parte si noi nu.